skip to Main Content
Menu
5 Poezii Românești Despre Femei. Versuri Pe Care Nu Le Va Uita Niciodată

5 poezii românești despre femei. Versuri pe care nu le va uita niciodată

Femeia a fost prețuită din toate timpurile. Dovadă stau atâtea și atâtea versuri închinate ființelor pe care le numim: mame, soții, fiice, iubite, surori… Poeții români, din cele mai vechi timpuri, au fost inspirați de femei în versurile pe care le-au scris.

Am selectat 5 poezii dedicate femeilor, pentru ca voi, la rândul vostru, să le oferiți celor iubite versuri autentice, românești.

Viori aprinse, femeile – Lucian Blaga

Viori sunt femeile,
tremur în palme răsfrânt.
Le slăvesc şi le cânt
pentru sfârşitul de drum
ce-l au pe pământ.
Lemn moale, lemn sfânt!
Viori sunt femeile,
vibraţie fără cuvânt,
viori aprinse subt arc
în flăcări şi fum.
şa e mama şi a fost bunica

Cântec femeiesc – Adrian Păunescu

Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.
Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…

Ce bine că ești – Nichita Stănescu

Ce bine că esti
E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.

Femeia?… măr de ceartă – Mihai Eminescu

Femeia? Ce mai este și acest măr de ceartă,
Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă,
Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă,
Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie?
Un vis tu ești în minte-i ­ și astăzi te mângâie,
Iar mâne te ucide. Cu același râs pe buză
Ea azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză,
Iar mâni cu mii propuneri te chinuie și știe
Că orice nerv în tine îl rumpe și-l sfâșie.
Comediantă veche ca lumea ­ comedie
Ea joacă azi ­ juca-va de astăzi ani o mie,
Cu-aeeași mască mândră, netedă, mișcătoare ­
Și cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.
Și astă nerozie, cruzime întrupată,
În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată ­
Ea, cea ce nu gândește, gândind doară cu gura?
Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura,
Și râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,
Atâta-nțelepciune e-n gura ei de floare,
Atâta-nțelepciune pari a vedea, ș-atâta
Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,
Când capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culci
Sau când te uiți în ochii-i ucizători de dulci,
Încât chiar mântuirea cea vecinică ți-o sfermi
Și redevii un Sizif ­ sacrifici pentru viermi:

Să le compui în lume o haină-n generații ­
Sacrifici și mândrie, și minte, ș-aspirații.
O, moarte, dulce-amică ­ sub mantia ta largă
Acoperi fericiții ­ și magica ta vargă
Atinge câte-o frunte de om, ce te dorește:
Îl face ca titanii, de tot desprețuiește,
Desprețuiește lumea, pe sine ­ și-n sfârșit ­
Desprețuie gândirea că e desprețuit.
Privește astă viață ca pas spre mântuire,
Ocazie durerei, o lungă adormire
În inimi spăimântate ­ un chin și o povară,
Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.
A vieții comedie mișcată e de aur ­
Când scena astei viețe e-al mântuirei faur.
Ironică e ziua ce vesel te privește
Pe când în fire-o ființă pe alta prigonește,
Ironică-i mișcarea a florilor în vânt
Când sug cu rădăcina viața din pământ;
Ironic e pământul ­ visternic de viețe
Când sânul lui ascunde semințe mii, răzlețe,
Cari ieșind odată l-a soarelui lumină,
Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.
O luptă e viața și toată firea-i luptă,
Milioane de ființe cu ziua întreruptă
Susțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,
Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.
În van creați la vorbe și le-azvârliți în vânt:
Plodirea este rodul femeii pe pământ.
Priviți acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,
Dorința de plodire o samănă în tine.
Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna?
De-ți face-o, de nu-ți face-o… tot una e, tot una.
De nu-ți fi voi în lume din nou să prăsiți neamul
Oricare vită șuie, oricare tont e-Adamul
Vieței viitoare… și fie-un par de gard,
Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard.

O, moarte! ­ nu aceea ce-omori spre-a naște iară.
Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară ­
Ci moartea cea eternă în care toate-s una,
În care tot s-afundă, și soarele și luna,
Tu, care ești enigma obscurei conștiinți,
Cuprins-abia de-o minte, din miile de minți,
Tu, stingere! Tu, haos ­ tu, lipsă de viață,
Tu, ce pân- și la geniu spui numai ce-i în cărți;
O, slabă fulgerare… cea, cărui nu te teme,
Îngheți nervul vieții din fugătoarea vreme,
Când alții cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,
Istorie e viața ce scrisă e pe apă ­;
Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,
Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric
Al lumei sclipitoare ­ pe tine, gând de noapte,
Te stinge o femeie cu tainicele-i șoapte.
Nimic nu e în șoapta-i ­ știi tu ce ea șoptește?
Ea nu mă vrea pe mine ­ pe tine te urăște
Când îmi zâmbește mie, ea-atunci s-a pus la pândă:
Tu ești jertfa la care țintește-a ei izbândă,
Ea n-a știut vodată, că ce voiește-i alta ­
Că tu ești inamicu-i și că eu sunt unealta.
Unealtă chinuită! unealtă de ocară,
Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,
Mă mint pe mine însumi, doresc și cred c-amorul
Folos mi-aduce mie…

Femeia mea frumoasă ca scriptura, Emil Brumaru

Femeia mea frumoasă ca scriptura,
Nu-ţi cer nici coapsele, nici sânii şi nici gura,

Ci sufletul răscopt ca o căpşună
Cu mirosu-nţelept şi carnea bună

Şi gândurile moi şi-adânci ca mierea
După-amiezii, spre-a-mi spori puterea,

Şi-ţi fac din fluturi pat, din rouă masă,
Nelegiuit de alba mea mireasă,

Şi-ţi născocesc din vorbe raiul dulce
În care tinereţea ta să-şi culce,

Când ziua-ţi cade tristă la picioare,
Lacrima grea, strălimpede şi mare.

*******

Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.

Facebook: https://www.facebook.com/thedreamer.ro/

Instagram:  https://www.instagram.com/thedreamer.blog/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back To Top