skip to Main Content
Menu
Povestea Neștiută A Jurnalistului Dragoș Pătraru. Interviu Neconvențional

Povestea neștiută a jurnalistului Dragoș Pătraru. Interviu neconvențional

Tot ce a visat în copilărie a fost să nu-i mai fie foame. Asta l-a ajutat să lupte și să se ridice. Astăzi nu mai are același vis, însă îl au alții. Și asta îl ține motivat să muncească și să stăruie în ceea ce face. Caută, scrie, filmează, dar când se închid camerele, rămâne același unic gând: să-i ajute pe ceilalți.

S-a format citind ziare într-un chioșc, în fiecare noapte. Nimeni nu a știut, însă el se pregătea pentru ceea ce este astăzi. Dragoș Pătraru. Un om inteligent, un realist performant ce crede în educație, în dreptate, în dragoste, umanitate și în bunătate.

În spatele lui Dragoș Pătraru de astăzi stă un început modest, căruia nu i s-ar fi dat mari speranțe. El, însă, a crezut, a știut că poate. Și a reușit. Și știe că în fiecare om există un învingător. Că fiecare trebuie să creadă, să încerce, să lupte, să cadă, să se ridice. De trei ori, cel puțin.

Cu simplitate și naturalețe, vorbește despre viața lui, despre evoluția lui și despre oameni. Pe care îi iubește atât de mult…

A dreamer: Dragoș Pătraru

Spune-mi despre tine. Cine e omul Dragoș Pătraru?

Cine este omul Pătraru spre deosebire de maimuța Pătraru sau cum? Nu mi-a plăcut niciodată întrebarea asta. Cam cum sunt la tv sunt și în viața de zi cu zi. Cu bune, dar mai ales cu rele. Cum spunea marele filosof Michael Jordan, greșesc în fiecare zi de foarte multe ori, iar asta mă face să fiu mai bun cu fiecare zi care trece. La tv nu e un personaj, sunt eu. Aici e marele secret. Nu-mi schimb vocea, nu spun lucruri pe care nu le cred, nu interpretez un rol, cu excepția momentelor care presupun asta, un rol. Sunt eu. Există totuși o diferență, la tv sunt mult mai bun decât în rest, pentru că la tv eu sunt zece oameni. Adică echipa emisiunii Starea nației, pe care, pentru aproape o oră, o vedeți în prestația mea.

Care au fost visurile tale? Care s-au împlinit? La care încă mai visezi?

Visurile vin, pleacă. Unele rămân, altele se schimbă. Când ești copil visezi o mulțime de lucruri. Dacă ești sărac, așa cum am fost eu, visezi să nu-ți mai fie foame. Ăsta a fost cel mai puternic vis al meu în copilărie. Să nu-mi mai fie foame. De aici am plecat. Și dorința asta a fost un motor extraordinar. De fapt, încă mai este. Nu pentru că mi-ar mai fi mie foame, ci pentru că am grijă de niște copii – și alții decât ai mei – cărora le este foame. Și știu că dacă nu muncesc mult și foarte bine nu îi mai pot ajuta. Asta mă ține motivat, concentrat. Am știut întotdeauna că vreau să îi ajut pe alții. Și asta încerc să fac, așa cum mă pricep, așa cum pot.

Dar visez în continuare. De pildă, de curând, m-am apucat să cânt la chitară. Și visez să fac muzică. Sunt un copil încă, la 40 de ani.

Dincolo de ironii și râsete, privindu-te, vedem o privire blândă și un om atent la nevoile celorlalți. Ce simți că ai în comun cu acei oameni pe care încerci să îi ajuți?

Totul. Cred cu tărie că oamenii sunt în mod natural buni. Niciodată, iar asta e o chestie care m-a costat destul, n-am dat mâna cu cineva spunându-mi în gând: hm, ăsta poate fi un om rău, care vrea să-mi facă rău. Nici măcar în cazurile acelea în care știam că am de-a face cu un om rău. Cred că societatea, așa cum este ea construită, plecând de la sistemul educațional, ne schimbă în rău. Și din niște copii buni ne transformă în niște adulți foarte răi. Cred că trebuie să schimbăm asta cât mai repede. Nu neapărat noi, românii, noi, oamenii, în general. Când văd oameni certând alți oameni, acuzându-i că sunt proști sau needucați sau săraci sau leneși îmi vine să urlu.

Cred că orice om, dacă i se dau șansele potrivite, la timpul potrivit, poate realiza lucruri extraordinare. Nouă ne plac poveștile astea, cu oameni care pleacă de jos, sunt defavorizați, dar ajung să fie extraordinari. Dar nimeni nu spune că la o poveste de-asta de succes sunt milioane de oameni poate mai buni care nu primesc o șansă la timpul potrivit. Și se pierd. Mă uitam zilele astea pe niște emisiuni făcute de mine acum 15 ani. Jalnic. Eu de acum m-aș fi dat afară pe mine de acum 15 de ani. De-aia cred că niciun copil nu trebuie să meargă flămând la culcare, iar în România se întâmplă asta cu cel puțin 250.000 de copii. Un român din doi trăiește în pragul sărăciei. De-aia cred că e nevoie de bani mai mulți pentru educație, nu pentru arme, de-aia cred că avem nevoie de mai multă empatie, de dragoste, nu de ură, atât de prezentă în noi acum. De-aia cred cu tărie și că firmele trebuie să funcționeze mai mult pentru comunități decât pentru profitul acționarilor. Doar așa, cu o societate construită în jurul oamenilor, nu în jurul profitului, putem evolua. O spune frumos Steve Hilton, în Mai uman.

 

Educație & Carieră

Cât au contribuit cei 7 ani de acasă ai tăi la ceea ce ești astăzi?

Mult. Am avut întotdeauna, într-o familie cu probleme – alcool, violență domestică și tot ce venea la pachet cu celelalte lipsuri în comunism – prezente și exemplele de urmat și pe cele de neurmat. Am știut întotdeauna ce am de făcut și am văzut și am simțit pe pielea mea ce se întâmplă dacă nu mergi la școală, dacă nu muncești, dacă nu ești serios. Da, foamea te împinge, dar dacă nu ai la momentul potrivit niște șanse eșuezi fără discuții. Sau ratezi o dată, de două ori, de trei ori și apoi te resemnezi. Eu, chiar dacă am ratat, am avut dorința asta de a face ceva, de a fi cineva și nu m-am resemnat. Și îmi permit luxul ăsta și acum. Să greșesc, să ratez fără să îmi fie frică. E atât de important să poți să faci asta, ca să înveți.

Care au fost primii tăi pași în lumea studiului? Cum ai decis că vrei să devii jurnalist? Cât de greu a fost parcursul acestui drum?

Multe întrebări. Am fost un copil mai degrabă mediocru la învățătură. Aici, am avut noroc cu tata. Mama, care a terminat facultatea cu 10, m-ar fi transformat într-un tocilar. Dar tata, un strungar care a făcut liceul la seral când eram eu mic, n-a lăsat-o să-și ducă planul diabolic la îndeplinire. Mi-a spus întotdeauna că trebuie să fac ce-mi place mie să fac. Și să nu învăț prea mult, pentru că nu-mi va folosi mare lucru din ce fac la școală. Culmea, avea perfectă drepatate. Și e valabil și acum. Mă uit ce fac copiii mei la școală și mi-e milă de ei. Și ei învață pentru că sistemul ăsta nenorocit s-a schimbat în rău, adică le distruge toate șansele de a face ceva cu viața lor dacă nu au medii bune. Și uite cum ai mei copii învață o mulțime de rahaturi care n-o să le folosească la nimic. Dar măcar știu asta, am discutat subiectul și parcă digeră mai ușor totul: ”Ce-i asta? A, o prostie despre revoluția franceză la istorie? Ok, o învăț cât să împușc o notă, apoi trebuie să uit repede totul, pentru că e vorba de niște cretini care au făcut o programă penibilă. O să bag în cap doar chestii care îmi folosesc. Cu astea doar îmi antrenez memoria.” Și copiii fac față mult mai ușor așa. Când știu că sunt mințiți și păcăliți de sistemul educațional.

Eu pricepeam rapid, în clasă, mă foloseam de memoria mea destul de bună și nu mai învățam acasă. Mama avea grijă să-mi fac temele, dar imediat ce terminam mergeam afară sau la antrenament (am practicat permanent un sport de la 6 la 18 ani: tenis de câmp, fotbal, atletism, karate). Sportul – indiferent de disciplină – îmi oferă acea stare de flux, cum o numește Mihaly Csikszentmihalyi. O stare pe care o am și când lucrez pentru emisiune. Pur și simplu, ești acolo cu totul, nu simți timpul.

Revenind la întrebare, muncind de la 15 ani, întâi vânzând ziare pe stradă, apoi având un chioșc de ziare, am știut devreme ce vreu să fac. Stăteam noaptea, în chioșc, și citeam toate ziarele, de la Infractoarea mov la Dilema. Și corectam articolele. Cu dicționarul lângă mine. Căutam cuvintele pe care nu le știam, aflam ce înseamnă, rescriam articole care îmi plăceau, chiar și editoriale. Am făcut asta timp de trei ani. Un exercițiu metodic care m-a ajutat extraordinar. La 18 ani, când am intrat într-o redacție, totul mergea perfect. Ce nu știa nimeni e că eu mă antrenasem singur, fără să-mi fi dat nici măcar eu seama. Exercițiu metodic. E vital dacă vrei să excelezi într-un domeniu. Vorbește despre el Ericsson, în cartea lui, Peak, o carte despre cum părinții și profesorii își distrug copiii și elevii fără măcar să fie conștienți de asta. Recomand, de asemenea.

Pofta pentru studiu a venit mai târziu. Când am înțeles că fără studiu serios nu pot să trec mai departe, nu pot să evoluez. Așa că m-am pus serios pe carte. Am o licență în comunicare și relații publice și un masterat la Universitatea București, cu o disertație despre infotainment. Și încă învăț. Că ăsta e secretul, să înveți continuu. În lumea de azi, să fii la zi cu un domeniu înseamnă să știi ce s-a întâmplat azi în domeniul respectiv. Altfel, ești terminat. Expiri.

Ce carte citești acum? Care au fost cărțile care te-au impresionat și le-ai recomanda?

E o listă care se schimbă de la an la an. Mă impresionează o carte, apoi citesc, pe același subiect, alta mai bună, rămân cu aia și așa mai departe. Eu citesc trei-patru cărți în același timp. Am una în geantă permanent (fac naveta și citesc pe drum, pentru că am făcut cea mai deșteaptă investiție din viața mea, mi-am angajat un șofer), una pe noptieră, una la birou. Acum sunt la: Bonobo și ateul, pe care am terminat-o azi, Kahneman – Gândire rapidă, gândire lentă și Iluzia cunoașterii. Mă pregătesc de Dilema omnivorului, mă așteaptă și Irezistibil. Am și câte un roman după mine. Îl ador pe Karl Ove Kanusgaard. ”Lupta mea” e o chestie pe care aș vrea și eu să o scriu, despre viața mea. Dacă voi apuca și dacă o să merite. Dar citesc tot ce-mi pică în mână, tot ce-mi recomandă și Mihai Radu, după care însă nu mă pot ține cu cititul. Mai recomand, în afară de cele de mai sus, din ce-am citit mai recent, Sapiens, De ce eșuează națiunile, Drive, Capitalul lui Picketty, Originalii, Liderii mănâncă ultimii, . Iar pe educație – O lume ieșită din minți și Școli creative, ale lui Ken Robinson. Literatură, cea mai recentă carte a lui Mihai Radu, Extraconjugal.

Au existat momente tensionante și presiuni în viața ta profesională. Cum ai reușit să le faci față? Ce te-a făcut să rămâi integru și să continui?

Momente tensionate există în viața fiecăruia, indiferent de meserie. La jurnaliști e mai dificil pentru că ei trebuie să nu se abată de la drumul lor, de la a funcționa permanent în interesul publicului. Jurnaliștii care funcționează pentru o instituție a statului – și avem destule exemple, îi vedem zilnic la tv pe jurnaliștii care susțin abuzurile unor instituții, crezând că așa își servesc publicul – jurnaliștii care lucrează pentru interesele unor corporații – și aici exemplele sunt copleșitoare – nu doar la noi, ci peste tot în lume – ar trebui să predea legitimațiile. Meseria asta nu se poate face decât în interesul publicului, deci împotriva abuzurilor făcute de corporații și instituțiile statului. Cine susține altceva nu are habar de definiția jurnalismului. Ne mai ceartă oamenii că la emisiune doar sancționăm derapaje. Îmi pare rău, dar doar despre asta este jurnalismul. Restul ține de relații publice, nu de jurnalism.

Familie & Viața din spatele jurnalismului

Umorul de pe ecran e valabil și acasă? Dacă răspunsul este da, cum rezistă ceilalți membri ai familiei? 🙂

Ai reușit să-mi pui toate întrebările care mă enervează. 🙂

Pleci de la o premisă greșită. Repet, ceea ce vezi pe ecran înseamnă munca a zece oameni. Scriem texte patru inși. Da, toți bărbați, mult testosteron, prea mult chiar, aș vrea mult și o femeie care să scrie, nu am găsit până acum. Umorul ăla foarte bun de la emisiune e al lui Mihai Radu, de pildă. Ăla cel mai prost e al meu. Mihai scrie cel mai mult la fiecare emisiune. Mai sunt Gabriel Drogeanu și Dan Panaet. Secretul e să lucrezi cu oameni care pe felia lor sunt mult mai buni decât tine, pe felia lor. Ei scriu mai bine decât mine, eu interpretez mai bine decât ei. Sigur, eu apar pe ecran, eu editez textele, le dau forma finală, pentru că eu îmi asum ceea ce spun acolo, pe mine mă plac sau mă detestă oameni, eu primesc laudele și înjurăturile. Avem punte unde nu suntem de acord, le discutăm. Dar atenție, pentru noi, la emisiunea asta, umorul nu este scopul. E doar un mijloc. Ne folosim de umor pentru a face interesante lucrurile importante. Iar oamenii care ne urmăresc apreciază asta. Avem un public tânăr foarte numeros, chiar și după revenirea la postul public de televiziune, iar asta ne arată că suntem pe un drum bun.

Cum se desfășoară o zi din viața ta? 

Săptămâna mea are două zile: lunijoi și vineriduminică. De luni până joi nu există decât emisiunea. De la prima oră, până târziu în noapte. Celelalte trei zile sunt pentru mine și pentru familie. Ziua cu emisiune începe seara, când documentăm subiectele. Aici, am reușit să deleg în sfârșit cea mai mare parte din treabă (am fost până acum vreo doi ani un idiot care voia el să controleze tot, e atât de greșit și anulează creativitatea și evoluția!). Dimineața începem să scriem, discutăm permanent ce facem. Stabilim sceneta, personajul, apoi scriem. Băieții îmi trimit textele, eu editez, așez totul în desfășurător, repet pentru înregistrare. Asta se întâmplă de pe la 8.00 până până la ora 15,30. Ne oprim doar ca să mâncăm la prânz. Iar acum, la TVR, unde am investit și noi din resursele noastre, avem un loc minunat în care ne desfășurăm activitatea, cu toate condițiile necesare. Înregistrarea durează până undeva la ora 19.00. În paralel, se montează emisiunea. Apoi se vizionează și se trimite pentru difuzare, timp în care se lucrează deja la documentarea subietelor pentru a doua zi. E ca la fabricile cu foc continuu.

 

Starea Nației 

De unde a pornit ideea emisiunii: din dorința de a te ”răzbuna” pe politicieni sau din dorința de a spune lucrurilor pe nume? Crezi că punerea problemelor în felul acesta îi ajută pe oameni să își facă un tablou complet și să înțeleagă lucrurile mai bine?

Ideea mi-a venit în anii 90, când urmăream emisiunile canalelor italiene. Abia se băgase cablul tv, era o nebunie. Așa am învățat italiana, am făcut o pasiune pentru limba asta, pe care o vorbesc foarte bine fără să fi făcut vreun curs. Profesoara mea de teatru din liceu, Olga Dumitrescu, m-a încurajat și mi-a spus că am atât de mult talent, încât pot să fac orice îmi propun, dacă, în prosteala mea, voi fi mai serios. Și eu am ascultat-o. Și a ieșit, după vreo 15 ani de muncă și nebunie, treaba asta. Pe care, culmea, în România de azi, o putem difuza seară de seară, de patru ori pe săptămână, la postul public. Unde oamenii ne-au reprimit cu atâta căldură și cu atâta dorință de a ne sprijini să facem performanță, încât sunt zile în care cred că suntem într-un vis, că nu putem fi la TVR. Dacă nici faptul că emisiunea asta se dă la TVR nu e un semn că nația asta vrea să se facă bine, atunci nu știu care mai e.

De unde atâta inspirație în fiecare zi? 

Am lămurit-o, de la întreaga echipă. Cu toate astea, suntem foarte puțini, pentru 50 de minute în fiecare zi. La o emisiune asemănătoare din Statele Unite, de pildă, care nu durează mai mult de 30 de minute și are și invitat, sunt peste 30 de oameni doar pe partea editorială. Sper să ne țină cât mai mult, am început să aducem copii, pe care îi învățăm cum se face. Dar cel mai mare ajutor vine de la oamenii care se uită la emisiune și care zilnic ne trimit subiecte, ne propun abordări, ajută mult asta. Așteptăm în continuare copii care sunt dispuși să învețe. Eu aș fi făcut orice la 18 ani, să mi se acorde o astfel de șansă.

În final, ce îți dorești să faci cu Starea Nației?

Vorba regelui nostru, Gică Hagi, îmi doresc să fac bine. Ne propunem să informăm, să educăm, să distrăm publicul și chiar să fim o platformă pentru dezbateri efervescente (asta din ianuarie), toate într-un singur produs. Avem și alte planuri, mai multe produse, dar n-o să ți le spun ție acum. O să le vezi. Pentru că noi avem idei în fiecare zi, unele mai proste decât altele. Dar, cum ziceam, ne permitem să greșim.

Crezi că va ajunge vreodata România în stadiul în care să nu mai fie nevoie de o asemenea emisiune, care să arate zecile de ”derapaje” produse în fiecare zi?

Brrr, mă sperie o astfel de idee. Asta ar fi cea mai mare nenorocire pentru România. O societate fără derapaje nu poate fi o societate sănătoasă. Nu există. Democrația nu poate exista fără derapaje. Ideea e cum reușim cu toții să menținem un echilibru, în condițiile unui stat în care domnește legea și care funcționează în interesul cetățenilor săi. O spunea Curtea Americană de Justiție, acum vreo zece ani: ”o democrație nu poate dăinui fără un sistem de presă puternic.”

O presă pusă deci în interesul publicului.

Sursa foto: Facebook

*******

Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.

Facebook: https://www.facebook.com/thedreamer.ro/

Instagram:  https://www.instagram.com/thedreamer.blog/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top