INTERVIU. Ioan-Aurel Pop: ”Sunt un dreamer iremediabil, de nevindecat…”
Nu suntem subtanțe inodore, insipide. Nu suntem neutri. Suntem ființe umane. Oameni înzestrați cu daruri și valori impresionante. Fiecare dintre noi, fiecare în felul lui, poate produce bine sau rău, poate ajuta pe cineva să se apropie sau să se îndepărteze de esența vieții.
Trăim vremuri în care adevărului i se spune minciună și minciunii i se spune adevăr. Există, însă, oameni care ne învață că în viață trebuie să facem în așa fel încât adevărul, în lumea noastră, să fie la el acasă. Un astfel de om este Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai, un visător iremediabil, de nevindecat…
A dreamer: Ioan Aurel-Pop
1. Sunteți un om mult apreciat pentru realizările și valorile umane, morale și intelectuale pe care le aveți. Eu aș începe exact cu începutul. Sunt curioasă de primii ani din viața dumneavoastră. Mai exact, de primii 7 ani, de cei 7 ani de acasă. Cum au fost? Au fost influențabili pentru viitorul măreț care urma să vină?
Cei șapte ani de acasă sunt pentru oricine foarte importanți. Firește, nu-mi amintesc tot ce s-a întâmplat atunci, fiindcă amintirile devin inteligibile de pe la vârsta de patru-cinci ani. Decisiv a fost faptul că am avut o familie închegată, cu doi părinți și o bunică. Bunica m-a crescut în acei ani, cu o înțelepciune aparte și cu o căldură sufletească pe care nu le pot uita. De-acolo am deprins valorile din viață, ambiția de a reuși, modestia, teama de ridicol, ascultarea față de autoritatea părintească, primele rugăciuni și credința în Dumnezeu. Mergeam la biserică duminică de duminică și mă încântam de fiecare dată în fața vocii preotului, a icoanelor, a imaginilor sfinților, dați mereu ca exemple de bine, de bună cuviință. Tot atunci, mi-a fost inoculată și setea de carte, de cunoștințe, de învățături și de învățătură …
2. O frumoasă coincidență mi se pare cea în care aflu că ați studiat exact la același liceu la care a studiat Lucian Blaga. Îmi amintesc că el a avut un prim contact, nefiind conștient încă în acea perioadă, cu filosofia și profunzimea artei încă din copilărie. Muntele, natura, cerul au împărtășit cu el trăiri metafizice, făcându-i cunoștință cu cosmosul. Mă întrebam dacă asemănarea dintre dumneavoastră și el a mers mai departe de băncile liceului din Brașov. Născându-vă la sat, a contribuit acest lucru la pasiunea pe care o împărtășiți față de artă, filosofie, istorie?
Da, am învățat la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, unde s-a strămutat familia mea de nevoie și când am ajuns în prima zi de școală, acolo în Șchei, unul dintre profesori ne-a povestit pe scurt istoria locului și ne-a spus să fim cu luare aminte, că doar „călcam pe urmele pașilor lui Blaga” … Expresia aceasta m-a urmărit toată viața și i-am păstrat poetului-filosof o imagine neștearsă. Prin clasa a XI-a, într-o tabără de vară, am vorbit despre „spațiul mioritic” și am fost ușor admonestat de o ziaristă care credea că doar repet o lozincă, până am convins-o că citisem părți largi din „Trilogia culturii”. Am avut la liceul meu brașovean dascăli de mare probitate profesională și morală, care predau uneori ca și cum noi, elevii, am fi fost studenți. M-am născut la sat, pe câmpia de nord a Transilvaniei, dar am trăit în fapt la Brașov. Satul l-am cunoscut doar în grabă, în vacanțele de vară și din poveștile bunicii, ceea ce nu m-a împiedicat să înțeleg că, pentru români, satul a fost un univers, o „matrice”, fără de care istoria acestui popor rămâne neinteligibilă. Târziu, am ajuns să pot înțelege vag și chiar să pot explica și altora cum se poate ca luna, cu lumina ei, să sporească a lumii taină …
3. Căutând în lada cu amintiri, vă amintiți prima carte pe care ați citit-o?
Cred că era o carte pentru copii, cu povestea „Făt Frumos din lacrimă”. Nici nu știu dacă mi-am dat seama atunci că era o operă a lui Eminescu, dar știu că mi s-a părut că ea cuprinde toată înțelepciunea lumii, taina lumii, suferința transformată în bucurie și fericirea devenită tristețe. Regret și acum că nu mai dăm de citit copiilor și nepoților noștri basmele românilor, ci îi lăsăm pradă acelorași scenarii standard, de tip SF, ca să fim cu toții otova. Câți copii mai știu azi de „Prâslea cel voinic și merele de aur”, de „Harap Alb”, de „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” … Pierdem astfel întregi trăiri, pierdem lumi mirifice și nu mai visăm în interiorul planetei noastre – rămase necunoscute –, ci în lumi-surogat, cu ființe grotești, urâte, rele, crude. Dacă în copilărie nu mai învățăm că binele învinge întotdeauna și că omul este ființa supremă, făcută după chipul și asemănarea Domnului, cum să putem apoi, la maturitate, să înfruntăm răul?
4. Observ că, încă din copilărie, ați avut înclinație către performanță, terminând atât liceul, cât și facultatea ca șef de promoție, devenind, într-un final, doctor în istorie. Ați avut un vis, o țintă pe care ați urmat-o?
Dragostea de școală – deși școala era grea pe atunci – am învățat-o de acasă și apoi de la doamna învățătoare și de la primii mei dascăli. Și încă ceva: școala era atunci percepută ca o competiție serioasă care ne pregătea pentru competiția vieții. Pentru mine ar fi fost o mare rușine „să nu mă port la învățătură” – cum ar fi zis Goga – din moment ce părinții mă țineau, mă hrăneau, mă îmbrăcau și mă încurajau. Când i-am spus tatei, pe la 14-15 ani, că vreau să mă fac istoric, s-a întristat și m-a întrebat din ce o să trăiesc și din ce o să-mi țin familia. Văzând că persist și că nu era chip să-mi schimb gândul, mi-a spus un lucru care m-a ambiționat: „dacă vrei cu tot dinadinsul să te faci profesor de istorie, atunci măcar să fi primul mereu la școală, ca să ai garanția reușitei”. În generația mea, încă nu se concepea reușita în viață în afara școlii, după principiul „ai carte, ai parte”. De aceea, învățătura a fost pentru mine ca o dulce obsesie, de unde mi-au venit toate satisfacțiile intelectuale. Fără ele, omul este om numai pe jumătate …
5. Cât timp ați alocat și continuați să mai alocați studiului?
Mă ghidez după principiul nulla dies sine linea, adică „nicio zi fără o linie”, astfel încât citesc mereu, inclusiv beletristică (proză, poezie, teatru, eseu), meditez la o maximă, ascult un cântec. Pentru profesie – care e și pasiune – citesc izvoare, transcriu documente latine, le traduc, le comentez, urmăresc literatura de specialitate. Sunt zile când stau câte 5-6 ore la studiu, inclusiv în finalul de săptămână. Așa mă și destind, de altminteri, chiar dacă mai văd și câte un film, mă duc la câte un concert simfonic, la operă.
6. Vedem în jur o drastică scădere a valorilor. Într-un discurs recent vorbeați despre analfabetismul social și funcțional, însă cum facem să-l oprim? Ce credeți că îi lipsește generației actuale? Și cum o îndreptăm către valorile care ar înălța-o?
Îi lipsește modelul, ghidul cel bun, „apostolul neamului” (cum era numit învățătorul de odinioară), care să-i arate drumul corect, valorile, adevărul, dreptatea, bunătatea. Îi lipsește convingerea că prin școală te poți realiza în viață. Locul școlii și al culturii generale a fost luat de ban și de facile expediente, de fenomene (=aspecte formale) percepute ca esențe. Dacă nu putem trăi fără digitalizare de dragul digitalizării este rău, dar dacă nu putem trăi fără digitalizare pentru că fără ea nu ne atingem idealurile bune, nu descoperim valorile și morala și nu putem fi bine pregătiți în profesie, atunci este bine. Laptop-ul, tableta și telefonul sunt instrumente și metode, nu scopuri în sine. Scopul în sine este dat de viața omenească, de familie, de neam, de omenire și spre mărirea acestora trebuie să lucrăm.
7. Tinerilor aflați în perioada de formare, ce sfaturi le-ați da? Sfaturi pe care să le păstreze sub forma unui îndreptar în viață.
Cel mai ușor lucru pe lumea asta – spunea un înțelept – sunt sfaturile date altora! Cred că noi, dascălii, trebuie să dăm și sfaturi, mai ales când ni se cer și când sunt primite, dar, mai ales, trebuie să fim modele. Dacă ne purtăm bine, drept, curat, demn și cu dragoste de aproapele nostru, sfaturile se întruchipează de la sine. Totuși, un sfat ar fi ca tinerii să persiste în învățătură. Nimeni nu a murit de prea multă carte! În schimb, ignoranța a pierdut lumi! Suntem înzestrați cu inteligență ca să o folosim înspre bine, înspre dreptate și adevăr. Astfel, vom fi și frumoși la suflet, iar frumusețea sufletească se va reflecta pe chipurile noastre și ne va reface legătura genetică cu divinitatea.
8. Ce i-ați spune unui tânăr în căutarea vocației sale? Cum să-și găsească vocația și cum să-și găsească curajul de a înfrunta piedicile care îi ies în cale, urmându-și astfel calea neîncetat?
Dacă vocația se transpune în meserie este ideal. Nimeni nu trebuie forțat să-și aleagă o meserie care nu-i place. Dacă meseria se suprapune peste vocație, atunci se pot întâmpla minuni. Cred că Lucian Blaga putea auzi „cum bat în geamuri razele de lună” pentru că trăia filosofia și poezia. Lumea întreagă era pentru el poezie și filosofie, deși copiilor le hărăzea jocul, tinerilor iubirea și maturilor (bătrânilor) înțelepciunea. Găsirea vocației este însă, adesea, grea. Vorba maximei latine Per aspera ad astra, adică „pe căi aspre se ajunge la astre”. Este nevoie de eforturi mari pentru găsirea vocației, dar odată găsită ne poate duce pe Câmpiile Elizee, în lumea mirifică a bucurie.
9. Care sunt cărțile pe care le recomandați fără să stați pe gânduri?
Sunt prea multe ca să le numesc, dar nu poți trece prin lume fără Homer, Dante, Cervantes, Shakespeare, Villon, Goethe, Hugo, Faulkner sau Confucius, dar nici fără Eminescu, Slavici, Caragiale, Rebreanu, Nichita Stănescu și câți alții! Asta pentru că trăim printre oameni ca români și pentru că nu vom putea uita niciodată „piciorul de plai” unde am văzut prima oară soarele
10. Oamenii vă percep ca pe un om serios, respectabil, drept, rațional. Îmi fac curaj și vă întreb: sunteți un dreamer? Sau ați fost?
Fără vise suntem pierduți! Da, sunt un dreamer iremediabil, de nevindecat. Mai ales că multe dintre visele mele sunt idealuri. Iar idealurile sunt vise ridicate la pătrat, la cub, vise înmiite. Pe măsură ce ne atingem un vis trebuie să ne îndreptăm spre altul și așa mai departe. Toate marile invenții și descoperiri ale oamenilor au fost inițial vise. Visul face parte din condiția umană. Visez, firește, și o lume dreaptă și bună, dar și la redescoperirea idealurilor prezente ale oamenilor care au trăit în trecut și care ne-au marcat destinul. „Omul este o trestie gânditoare” (Blaise Pascal), adică se află în bătaia vântului, dar poate zbura cu gândul. Gândul înseamnă și vis, adică proiect de viitor pentru noi, pentru copiii noștri, pentru oameni.
*******
Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.
Facebook: https://www.facebook.com/thedreamer.ro/
