skip to Main Content
Menu
Viața Lui Eminescu, Prin Ochii Lui Nichita Stănescu

Viața lui Eminescu, prin ochii lui Nichita Stănescu

”Eminescu? E foarte greu să respiri după el, dar cu clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţie nenăscuţilor. Eminescu este pur, genuin, un aer curat”, așa-l descrie Nichita Stănescu pe poetul nepereche, atunci când Nicolae Băciuț îl întreabă ce reprezintă Eminescu pentru el.

L-a iubit mult pe Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889).  L-a descris și i-a vorbit prin versuri: ’’Tu n-ai murit,/ pentru că eu sunt trupul tău/ care vorbește cu vorbele tale’’. Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983), poetul necuvintelor, spunea că fiecare poet are o voce a lui unică, însă pentru el, Eminescu a fost vocea care a trecut de granițele vieții și ale morții, ale fizicului și materialului. S-au întâlnit mereu în profunzimea universului metafizic.

Se povestește despre Nichita Stănescu că, după ce a fost laureat al premiului Herder, a cumpărat flori de aproximativ 5.000 de mărci, după care le-a semănat în fața casei de la Viena în care a locuit Mihai Eminescu. Când s-a întors în țară, poetul ar fi avut probleme cu Securitatea, însă norocul său a fost un jurnalist care a fotografiat florile, astfel având dovada că banii într-adevăr au fost cheltuiți numai pe flori. Atât de mult l-a iubit Nichita pe Eminescu.

În Album Memorial – Nichita Stănescu, există trei poezii dedicate poetului nepereche, în care Stănescu descrie viața lui Eminescu, pe etape, folosindu-se de versuri și cuvinte. Atât de dragi lui!

Iată cele trei poezii dedicate geniului:

Eminescu adolescent

Cuvânt apăsând pe cuvânt,
ce umbra de codri surâzând!
Gând apăsând pe gând,
ce luceafăr în noapte arzând!

Val înspre val alergând,
ce rază de lună lucind!
Timpul ce mișcă doar timp,
ce frunte de ghimp sângerând!

S-or duce aproape pierind
păsări în vânt,
mai murmurând,
mai scânteind

Dar cine le va fi privind,
mama plângând,
sămânța-nflorind,
cuvânt apăsând pe cuvânt?

Eminescu matur

În sine însuși ningea
cu negri fulgi de zăpadă,
fiind el era
o ruptură, o cascadă
El însuși nu mai era el,
felul lui își schimbase felul
cum purgatoriul își schimba-n inel
de aură infernul.

Atâta dragoste si-atâta aspră bunătate
a fost să aibe-n sine el cu sine însuși
că desfăcea orice lăcate
cu plânsul cheilor din plânsu-și.
Altfel, la trup voinic si ager,
cu gene rari la ochi și arse,
era ceva de tot arhaic
în viitorul ce-l parcurse

Apoi el puse palma-i față de iriși
dară prin ea avu vedere
a celor scriși încă nescriși
și văduvilor toți de stele.

Eminescu ultim

Peșteră absorbitoare,
cerc absorbitor de punct,
corn de melc care nu doare
suntul resorbit in sunt.

Tu lumină alergândă
reîntorcându-te acasă
bruscă devenind flămândă
rechemându-și iar mireasa

Ah, suavă recădere
a cuvântului în sine,
cercuri cercuri de tăcere
absorbind în ea divine

sensuri, sensuri, înțelesuri,
îngustându-se în unghi,
smulgere spre înapoi,
frig al ninsorii rechemat în nori,
urlet și rechemare,
tu!

*******

Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.

Facebook: https://www.facebook.com/thedreamer.ro/

Instagram:  https://www.instagram.com/thedreamer.blog/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top