skip to Main Content
Menu
Copilărie. Dor şi Nostalgie

Copilărie. Dor şi nostalgie

Pe tata mi-l amintesc înconjurat mereu de o liniște aproape sfântă. Mama, neobosita mea mamă, într-o continuă stăruință de a face lucrurile bine.

Cele mai clare amintiri sunt vizitele la bunici și serile de Crăciun, când mama și tata, împrăștiind parcă o vrajă în toată casa, îmi dăruiau bucurii neînchipuite.

Bunicii mei locuiau în Maramureș, la aproximativ 100 de kilometri de noi. Mergeam la ei săptămânal, sâmbăta sau duminica, dacă nu se întâmpla ceva care să ne abată de la programul obișnuit.

Bunicul meu era un om harnic, mereu preocupat de treburile gospodărești. Bunica, o visătoare. O văd atât de clar și acum, după atâția ani, frământând aluatul în bucătărie, într-o căldură sufocantă, cu teancul de cărți alături, recitându-mi fel și fel de poezii. Timpul parcă se oprea în loc! Acolo, în mișcările când molatice, când frenetice ale aluatului, pe fundalul unor versuri pe care nu le-am mai auzit niciodată de atunci, stătea o parte din sensul existenței umane. Ascuns, și odată cu plecarea bunicii, pierdut pentru totdeauna…

Am crescut cu cărți, muzică clasică și o liniște de multe ori obositoare. În tălpile goale, pe podeaua rece, stăteam minute-n șir în fața bibliotecii tatei. Am găsit mereu alinare în cărți. Mă fascinau sutele de povești ce ședeau mute și cu o neobosită răbdare, așteptând să cresc, să le descopăr și deslușesc.

Repede și tăcuți, anii au trecut ca o ninsoare. N-am avut niciodată talent oratoric, nici să vorbesc cu oamenii n-am știut. În fața lor, devin mută și răbdătoare, așa cum am învățat acolo, în tălpile goale.

Întreaga bibliotecă cred că a împrăștiat atunci o vrajă asupra mea, căci niciodată n-am știut limbajul oamenilor așa cum l-am știut pe cel al cărților. Și niciodată un om nu m-a înțeles așa cum a făcut-o șiragul acela nesfârșit de cuvinte…

Simt acest lucru ca pe un fel de blestem, uneori. Așa cum, alteori, nu-mi doresc să ies din lumea noastră niciodată, rezumând întregul univers la distanța dintre mine și ele.

Cu un râs înghețat, mă gândesc astăzi la copilăria mea ca la o mare ce m-a purtat mereu pe valurile ei înalte. Și de atunci, niciodată nu mi-am dorit să mai trăiesc pe uscat…

Text: Ioana Pietrar

*******

Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top