Don Quijote, între aripi și sfărâmare
Unul din personajele sublime din întreaga literatură universală este ilustrul hidalgo Don Quijote, iscat de pana vrăjită a lui Cervantes.
Am citit romanul în copilărie, undeva prin clasa a VI a și cea mai vie scenă care mi-a rămas în minte a fost lupta decrepitului cavaler cu morile de vânt.
Bietul rătăcitor a atacat cu toate puterile aripile morii de vânt, convins fiind că se luptă cu dușmanul. Iestimp, moara își vedea liniștită de treburile ei, mult mai prozaice dar extrem de pragmatice. Normal, Don Quijote nu s-a gândit niciodată că moara aceea macină ceva. Pur și simplu, acesta era un aspect pe care năzdrăvanul acesta îl ignora în totalitate.
Lupta lui, inutilă și absurdă însă, a rămas în istoria literaturii, în vreme ce nu vom afla niciodată numele morarilor, al ajutoarelor lor, precum nu vom ști ce se măcina în morile acelea și nici pentru cine.
Pe cât de celebre sunt morile acestea văzute dinafară, pe atât de misterioasă și anonimă rămâne viața de dinăuntru.
Cervantes nu intră niciodată în moară, el nu este inspector OPC și nici funcționar la ANAF. Preferă să-și arunce în bătălie cavalerul Tristei Figuri, un luptător desuet, rătăcitor în timp și spațiu, ce caută rațiunea și sensul lumii în care trăiește, în locurile cele mai imposibile.
Don Quijote caută dreptatea, iubirea și demnitatea în cotloanele îmbâcsite ale unei realități sordide și necruțătoare cu astfel de visători. El știe prea bine că vremea cavalerilor rătăcitori a apus dar se simte obligat să le reamintească tuturor contemporanilor că frumusețea vieții nu trebuie veștejită de o actualitate contondentă și lipsită de memorie.
Și astfel, pe temeliile absurdului, oamenii vor putea construi într-o zi, mori de vânt în care să-și macine cu grijă, spinii și petalele trăirilor, toate.
Nebunia lui Don Quijote reprezintă defapt, o oglindă în care am putea zări cândva, salvarea normalității noastre…
Text: Felician POP
*******
Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.
