Elisabeta, fiica Reginei Maria. Portretul unei foarte bizare principese

Despre principesa Elisabeta s-ar putea spune că a fost cel mai enigmatic dintre copiii regelui Ferdinand și ai reginei Maria. Tăcută din fire, distantă și egoistă, pasionată de muzică înainte de toate, Elisabeta a fost o persoană pe care puțini au înțeles-o.

Căsătorită mai mult din obligație cu un om care o iubea sincer, a devenit regină a Greciei, dar a preferat să se întoarcă în România, unde a dus o viață retrasă. A murit în exil, departe de țară, și rămâne în continuare o personalitate prea puțin cunoscută.

Copilăria

Născută în ziua de 12 octombrie 1894, la Sinaia, principesa Elisabeta a României a fost al doilea copil al cuplului princiar Ferdinand și Maria și cea mai mare dintre fiicele acestora.

Copila a fost botezată înainte de a împlini două luni, fiind numită după regina Elisabeta, soția regelui Carol I, dar în familie i se spunea Lisabeta. Copilăria și-a petrecut-o alături de familie, la Sinaia, într-o locuință idilică, de care se atașaseră toți foarte tare, cu „mici balcoane joase, de-a lungul fațadei, și uși ce se deschideau direct în pădure” .

Sinaia a fost tărâmul de basm al Elisabetei, care a fost profund legată de acest loc, la fel cum au fost și frații și mama sa. Maria amintește cu drag de locuința lor, plăcută și confortabilă, de munții din apropiere, de brazii dimprejur, de aerul rece și curat de munte care le făcea atât de bine, de plimbările lungi, pe jos, făcute într-o veselă gălăgie, în poieni pline de flori și iarbă înaltă din care, aproape, cei mici nu se mai vedeau, precum și de plimbările copiilor pe cai vânjoși de munte cu coamele și cozile fluturând în vânt, alături de ea călărindu-l pe „Airship”; toate acestea au rămas profund imprimate în memoria lor.

Foișorul, încântătoarea casă ascunsă printre brazi uriași, sus în marginea pădurii, a devenit, cu timpul, neîncăpătoare pentru atâtea suflete, așa încât, la nașterea lui Nicolae, cel de-al patrulea copil al familiei princiare, Regele Carol I a pregătit o nouă locuință, mult mai încăpătoare, Pelișorul.

Principesa Elisabeta era un copil cu o fire curioasă, fiind destul de tăcută, rece și distantă. Principesa Maria scria despre fiica sa, care avea abia 3 ani, că „rar dădea pe față ce simțea sau ce dorea, iar mișcările ei erau hotărâte și precise. Fața ei era foarte rotundă, trăsăturile mici, regulate și de un clasicism cât se poate de pur, iar privirea ei era pătrunzătoare, uneori foarte severă, gurița mică și strâns închisă. De fapt, era o ciudată bucățică de om, însă foarte atrăgătoare în felul ei copilăresc” . Mica principesă a fost un copil cât se poate de frumos și, cu toate că era tăcută, avea o fire plină de fantezie și de imaginație. „Când era cuprinsă de însuflețire ochii ei se aprindeau, însă rareori rostea în cuvinte ceea ce gândea. Privirea ei țintea drept pe oricine, fiind aproape sfidătoare sub sprâncenele bine desenate” .

Principesa Maria amintea în Povestea vieții sale despre micuța Elisabeta care, într-una din zile, l-a urmărit peste tot pe bunicul său, Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, venit în vizită în România pentru a-și vedea fiica și nepoții. Încântător îmbrăcată într-un costum popular și cu o basma portocalie legată sub bărbie, micuța pășea tăcută după duce, trăgând un scaun minuscul după ea. După ce bătrânul s-a așezat pe un fotoliu pentru a citi jurnalul, și Elisabeta s-a așezat pe scăunelul ei, lângă el, fără ca vreunul dintre ei să spună vreun cuvânt. Cât timp bunicul ei a citit jurnalul, ea a stat liniștită și mulțumită lângă el, ca apoi să plece din nou cu scaunul după ea, atunci când el s-a ridicat. Cei din casă au făcut mare haz, deoarece Elisabeta rar se atașa de cineva .

Tinerețea

Sfârșitul anului 1914 a adus mari schimbări în viața principesei Elisabeta. Moartea Regelui Carol I și urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand I, au dus la mutarea întreagii familii de la Sinaia la București, în palatul de la Cotroceni. Elisabeta s-a acomodat repede în Capitală, chiar dacă păstra încă nostalgia vieții de la Pelișor. Nevoită să facă față obligațiilor oficiale care s-au tot înmulțit, Elisabeta lua parte împreună cu părinții săi la diferite evenimente, fiind implicată și în diverse acțiuni filantropice, de care s-a achitat cu bine, dar fără prea mult entuziasm.

Intrarea României în Primul Război Mondial și evenimentele ce au urmat au dus la noi prefaceri în existența Elisabetei. În vara anului 1916 și-a însoțit familia care se retrăgea din fața ocupației germane în Moldova, la Iași. Cum la Bicaz fusese construită o casă destinată familiei regale pentru petrecerea vacanțelor, ale cărei lucrări fuseseră finalizate încă din 1912, Guvernul a propus Regelui Ferdinand să meargă acolo cu întreaga sa familie și suită. Imobilul a făcut parte din domeniul Coroanei Regale, fiind ridicat în timpul domniei lui Carol I .

Încă din prima zi de ședere, Regina Maria, impresionată de frumusețea zonei de pe valea Bistriței, împreună cu fiicele sale și cu mai multe doamne din suită, s-a implicat în acțiuni caritabile pentru ajutorarea țăranilor nevoiași. Doi ani au petrecut la Bicaz, iar la terminarea războiului familia regală s-a întors în București.

În căutarea unui soț

Începutul Primului Război Mondial, în august 1914, a înlăturat pentru moment aranjarea unei viitoare căsătorii pentru principesa Elisabeta, ajunsă la vârsta de 20 de ani. Odată cu sfârșitul conflictului și după ce lucrurile s-au liniștit în țară, Regina Maria s-a gândit că este timpul să găsească un soț pentru Elisabeta. Dar nu era chiar o sarcină ușoară, având în vedere firea fiicei sale.

Pe când avea 16 ani, în 1911, principesa Elisabeta l-a cunoscut pe tânărul prinț moștenitor George, fiul cel mare al Regelui Constantin I al Greciei. Trei ani mai târziu, acesta a cerut-o de soție. Cererea însă nu a fost pe placul Reginei Elisabeta, care a considerat că Lisabeta ar putea face o partidă mai bună decât cu un prinț moștenitor în exil. Principesa a acceptat punctul de vedere al reginei, mai ales că George nu lăsase asupra ei o prea mare impresie.

Când Elisabeta a împlinit 18 ani, împăratul Wilhelm al II-lea s-a gândit să o căsătorească cu unul dintre fiii săi. Principele Adalbert, pe care împăratul îl viza, a întâlnit-o pe Elisabeta la München și nu a fost deloc de acord cu planul părinților .

Caracterul Elisabetei și relațiile cu ceilalți

Elisabeta, de obicei o fire retrasă și tristă, avea și neajunsul de a fi destul de capricioasă. Nemulțumirile ei tensionau adeseori relațiile cu membrii familiei, relații care se dovedeau a fi extrem de sinuoase. Proasta dispoziție permanentă și indiferența față de cei apropiați o necăjeau adesea pe Regina Maria, care spera ca Elisabeta să-și găsească fericirea, pentru că, de ani de zile, spunea ea, nu era fericită. Mama sa a fost însă destul de dură și de categorică referitor la caracterul fiicei sale, fapt care genera și stările ei atât de dificile.

„Cred că secretul ei stă în egoismul ei total și absolut, nu dăruiește niciodată nimănui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atenție. Trăiește numai pentru ea, și totuși se ascunde în ea un fond foarte bun, atât că se amăgește în permanență. Trăiește ruptă de realitate și aleargă după himere, vrea să fie întotdeauna admirată și compătimită ca o neînțeleasă. Are la dispoziție tot ce și-ar putea dori și nicăieri nu se simte bine. Nu putem înțelege ce vrea cu adevărat, sau, mai degrabă nu putem să-i dăm ceea ce dorește ea cu adevărat: o libertate totală de acțiune. […] Nu este posibil să o lași să se îndepărteze de familie și să facă ce vrea, ar fi un dezastru; să o ții acasă nemăritată, ar fi o stare de tensiune și pentru ea și pentru noi, pentru că ar însemna constrângeri și ea ne-a arătat clar că nu le suportă.

Cei care au grijă de ea, care sunt răspunzători de comportamentul său, sfârșesc prin a obosi. N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei. Ea ne iubește, în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i oferă nici un fel de bucurie și nouă foarte puțină, pentru că nu se manifestă niciodată. Cred că doar viața însăși o poate vindeca, ea trebuie să fie încercată de viață, să se izbească de realitate, să înțeleagă că trăiește într-o lume falsă, pe care și-a țesut-o în jurul ei și care nu poate dura” .

Pe frații săi – cu excepția lui Carol, cu care se înțelegea de regulă bine – Elisabeta nu îi prea simpatiza.

Mama sa nota în jurnal: „Sub fața ei frumoasă se ascunde o oarecare nemulțumire, resentiment, invidie. Ea nu se poate bucura de norocul cuiva.[…] Ea găsește cuvinte dure cu care să spună lucruri neplăcute, care-i ating pe ceilalți în cele mai sensibile puncte. Când este cu Carol și ceilalți, eu întotdeauna sunt grijulie. Ceilalți se tem de ea și-i înghit mojiciile, dar Carol ripostează și atunci sar scântei, și eu trebuie să intervin să joc rolul de pacificator” .

Chiar dacă au avut și unele fricțiuni, Elisabeta făcea front comun cu fratele său mai mare (amândoi fiind copiii incontestabili ai regelui Ferdinand, după părerea lui Constantin Argetoianu), tratându-i cu indiferență pe Marioara și pe Nicolae (al căror statut era socotit incert – tot după Argetoianu) și cu dispreț pe mezina familiei, Ileana (considerată fata prințului Barbu Știrbey), preferata reginei. Constantin Argetoianu relatează în memoriile sale și anecdota „cu frageda Elisabeta chemând-o pe mica Ileana la fereastră cu cuvintele: «Vino iute să vezi pe tatăl tău», ca să vadă pe prințul Barbu (Știrbey) coborând din automobil, care a făcut pe vremuri înconjurul Bucureștilor” .

De regulă, Elisabeta obișnuia să disprețuiască compania familiei ei, dar uneori era încântată de ea . Participa rar la distracțiile organizate de ei, preferând de cele mai multe ori să rămână singură cu câinele său și să citească. Deseori refuza chiar să ia masa cu familia, găsind întotdeauna diferite pretexte pentru a-și motiva absența.

Cu toate acestea, Elisabetei îi plăcea compania tinerilor. Maria nota în însemnările ei că, „la Cotroceni, de ziua de naștere a Ilenei (duminică 23 decembrie 1918/5 ianuarie 1919), seara, fiind multă lume la ceai și mulți tineri interesanți, Lisabeta și-a îmbrăcat o rochie foarte atrăgătoare și a fost fericită ”.

Elisabeta știa și să cânte minunat, iar atunci când era în toane bune, se îmbrăca splendid, încântând și emoționând invitații cu vocea și prezența sa .

Îi plăcea să flirteze cu diferiți bărbați din anturaj și chiar din cadrul familiei și nu conta dacă aceștia erau căsătoriți sau nu. În 1919, Regina Maria scria despre ea: „Lisabeta îi face ochi dulci soțului lui Marie [n.a.: mai tânăra verișoară a reginei, abia căsătorită]. Sper că nu va merge mai departe. Pentru moment, Marie râde, dar se poate ca în final să o plictisească” .

La Paris

Elisabeta avea puține momente bune, în care părea că se bucură de viață. De regulă, se considera o neînțeleasă, fiind mai mereu prost dispusă, fapt care o supăra pe mama ei, căreia îi era greu s-o ajute cu ceva . Totuși, regina nu închidea ochii la manifestările ei și, atunci când socotea potrivit, îi sancționa comportamentul, pe care îl eticheta ca fiind „ciudat și imposibil”, născând drame acolo unde nu existau . Elisabeta nu prea avea motive de a fi nefericită, dar era, și fiecare bărbat se pare că o punea în această situație . De altfel, spunea mama ei, ea „nu este niciodată cu adevărat mulțumită sau fericită, nu se bucură de niciunul din darurile pe care le are de la natură, vede mereu doar partea întunecată a lucrurilor” .

Regina era convinsă că are nevoie de tratament și de o mână fermă, care să o poată ajuta și îndruma, având, după părerea ei, atât probleme cu nervii, cât și cu greutatea, căci se îngrășase în ultimul timp. În acest scop, Regina Maria împreună cu ea și cu Marioara au plecat la Paris, la 16 februarie/1 martie 1919. Odată ajunse acolo, Maria a avut o întrevedere cu Devaux despre Elisabeta, el fiind cel care urma să preia cazul ei . După un timp petrecut în capitala Franței, Regina Maria și Marioara au plecat mai departe, spre Londra, lăsând-o pe Elisabeta la Paris, în grija Elisei Brătianu. Principesa Elisabeta a dorit să rămână o perioadă în capitala Franței pentru a urma un curs la o școală de artă . Ea mergea la un atelier pentru artă decorativă, unde lucra sub îndrumarea unui pictor pe nume Rupin .

Întoarsă din Londra, Regina Maria a avut o discuție cu Devaux, care era plin de speranță în privința Elisabetei. Plimbarea făcută la Paris se pare că a fost de bun augur, Elisabeta fiind remontată nervos, după spusa reginei, și într-o excelentă stare de spirit, cu adevărat agreabilă . Uneori regina constata că fata ei putea deveni foarte drăguță.

Continuarea, aici.