De seară: Poeziile lui Blaga închinate nopţii | Lauda somnului
Poet al sufletului și nu al lumii exterioare, […] care vorbește puternic printr-o substanță făcută din cele mai înalte neliniști din câte pot atinge sufletul omenesc. Așa îl descria Tudor Vianu pe Lucian Blaga, cel care de zeci de ani ne atinge sufletele în cel mai frumos mod.
Am extras din Hronicul și cântecul vârstelor o serie de poezii, scrise de Lucian Blaga, închinate nopții, somnului, stelelor și universului, atunci când soarele apune. Poezii de citit seara, cu o cană de ceai în mână și mult bine în suflet.
”Ce aude unicornul”
Cântec înainte de-a adormi
Iată amurgul, iată stele.
Pe măsură ce le văd
lucrurile-s ale mele.
Lucrurile-s ale mele.
Sunt stăpân al lor și domn.
Pierd o lume când adorm.
Când trec punțile de somn
îmi rămâne numai visul
și abisul, și abisul.
”Poemele luminii (1919)”
Noi și pământul
Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopții ține parcă-n mâini pământul
și suflă peste el scântei ca peste-o iască
năpraznic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânărul tău trup
de vrăjitoare-mi arde-n brațe
ca-n flăcările unui rug.
Nebun,
ca niște limbi de foc eu brațele-mi întind,
ca să-ți topesc zăpada umerilor goi,
și ca să-ți sorb, flămând să-ți mistui
puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.
În zori când ziua va aprinde noaptea,
când scrumul nopții o să piară dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aș vrea să fim și noi
cenușă,
noi și – pământul.
Mi-aștept amurgul
În bolta înstelată-mi scald privirea –
și știu că și eu port în suflet stele multe, multe
și căi lactee,
minunile-ntunericului.
Dar nu le văd,
am prea mult soare-n mine
de-aceea nu le văd.
Aștept să îmi apună ziua
și zarea mea pleoapă să-și închidă,
mi-aștept amurgul, noaptea și durerea,
să mi se-ntunece tot cerul
și să răsară-n mine stelele,
stelele mele,
pe care încă niciodată nu le-am văzut.
Stelelor
C-o mare de îndemnuri și de oarbe năzuinți
în mine
mă-nchin luminii voastre stelelor,
și flăcări de-ardoare
îmi ard în ochi, ca-n niște candele de jertfă
cu buze reci de gheață trupul
și-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceți și spre ce abisuri?
Pribeag, cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet
și străbătut de-avânt alerg, dar nu știu – unde
Un singur gând mi-e rază și putere:
o, stelelor, nici voi n-aveți
în drumul vostru nici o țintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriți nemărginirea!
”Lauda somnului (1929)”
Asfințit
Peste-aceleași arătări și-aceleași case
clopot de sear-aud. Și stau în cruce
cu o zi sub cer pierdută.
Prin ani subt poduri se depărtează
ce focuri vechi? ce nouă plută?
Printre ziduri ceasul umbrelor mă-ncearcă.
Se desface – care poartă?
Se deschide – care ușă?
Ies vârstele și-mi pun pe cap
Aureolă de cenușă.
Perspectivă
Noapte. Subt sfere, subt marile,
monadele dorm.
Lumi comprimate, lacrimi fără de sunet în spațiu,
monadele dorm
Mișcarea lor – lauda somnului.
În munți
Lângă schit miezul nopții găsește
făpturi adormite-n picioare. Duhul mușchiului umed
umblă prin văgăuni.
Din răsărit vin fluturi cât buhele
să-și caute în focuri cenușa.
La rădăcinile brazilor, lângă blestemul cucutelor
ciobaul pune pământ
peste mieii uciși de puterile codrului.
Peste muche trecând
fetele stânilor – își freacă de lună umerii goi,
aventura lor se pătrunde suprafirească
de pulberea luminos stârnitî din disc ca un roi.
Cai galbeni și-adună sarea vieții din ierburi.
Mocnind subt copaci Dumnezeu se face mai mic
să aibă loc ciupercile roșii
să crească subt spatele lui.
În sângele oilor noaptea pădurii e vis lung și greu.
Pe vânturi adânci
pătrunde somnul în fagi bătrâni.
Subt scut de stânci, undeva
un bălaur cu ochi întorși spre steaua polară
visează lapte albastru furat din stâni.
*******
Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.
Facebook: https://www.facebook.com/thedreamer.ro/
