Urma pașilor ei. Iulia Hașdeu –  între viață și nemurire | Recenzie

Cea mai recentă carte a Adrianei Ungureanu, Urma pașilor ei. Iulia Hașdeu –  între viață și nemurire (editura Eikon, București, 2019) este destul de dificil de încadrat, pentru că nu este propriu zis, un ”roman”.

Autoarea mărturisește din capul locului că subiectul acesta o obsedează, că Iulia Hașdeu nu este doar un simplu alter ego, ci – metempsihotic – ipostazele existențiale ale celebrei fiice a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu se suprapun peste avatarul cotidian, modern în care trăiește autoarea, această eroină din umbră a unei cărți stranii și seducătoare.

Nu este un exercițiu facil imersia aceasta necondiționată în magma unui personaj real care a lăsat ”urme” materiale dar în special psihedelice, în pasta unei memorii peripatetice.

Cartea reprezintă – în esență – un  itinerar spiritual inițiatic, în care, Adriana Ungureanu, cu pasiune și dăruire, merge pe urmele Iuliei, încercând să surprindă ceva din vibrația eternă pe care uluitorul suflet al Iuliei îl transmite celor care au capacitatea să intre în rezonanță cu fluxul acela energetic, seducător dar și frisonant în același timp.

Esențială în demersul autoarei este puterea de a forța limitele, de a volatiliza frontierele dintre trecut și prezent, dintre palpabil și intangibil.

Paradoxul demitizării absolute stă tocmai în riscul unei pernicioase alunecări în mit, o relansare a părelnicului printr-un exercițiu aparent de totală desacralizare. Dar demitizarea este doar un pretext de a pune pe tapet o poveste tulbure și dureros de adâncă, o rană nevindecată tăiată în pielea convenționalului.

Biografia  personală a autoarei – narată cu detașare și seninătate – se inserează atent în cea a Iuliei. Avem de-a face cu un ezoterism vărsat direct peste un cotidian plin de capcane, iar melanjul acesta, unde acribia științifică condiționează mereu o trăire alternativă, dă savoare unui text care –  la prima vedere – ar putea părea o adorație la geniu, ditirambică și definitivă.

Adriana Ungureanu meșterește nu doar un simplu tablou, un avatar oarecare, ci ea reconstruiește cu sârguință și sagacitate, o ființă vie, cu angoasele și limitele sale existențiale pe care trebuie să și le asume.

Un destin frânt la nici 19 ani, este destul de greu de înțeles, și mai ales de interpretat în întreaga sa profunzime. Damnarea face parte din joc, ea nu este doar o fatalitate, un drum barat pe vecie, ci mai degrabă o ipostază pe care doar cei aleși pot să o perceapă în întreaga sa măreție și în gloriosul ei tragism.

 

Să scrii despre preaplinul unei lumi care-ți contorsionează dureros trăirile, este o probă de adevărată temeritate. Dar cât e percepție și cât e absorbție? Iată un lucru pe care nu-l vom afla până la sfârșitul cărții, pentru că autoarea nu dă socoteală pentru ceea ce face și scrie. Ea trăiește într-un soi de transă creatoare, într-o conectare stranie cu o tânără genială, care și-a despletit umbrele și angoasele într-o existență pământeană meteorică, mereu grăbită să descifreze Marele Cod, a cărui muzică astrală îi pătrunde până în oase, încă aici, pe pământ.

Relația Iuliei cu părinții săi este una umbrită mereu de scandalurile născute din gelozia unei femei ce nu poate accepta frivolitățile unui soț, savant genial la rându-i, dar care nu consideră că o aventură pasageră ar putea pune sub semnul îndoielii fidelitatea sa funciară.

Fiica își urmează ascultătoare mama, o femeie bună dar obsedată de o moralitate binară, iar tatăl – care nu se consideră nicio clipă părăsit –  poartă o vie corespondență cu fiica lui.

Desigur, tabloul familial – încețoșat de intempestiva părăsire a soțului și a tatălui – este brutal sfâșiat de moartea Iuliei.

Bogdan Petriceicu Hașdeu, de abia acum are revelația deplină a unei karme, până atunci nici măcar intuite.

Moartea Iuliei îi va dărui o altfel de viață, îl  va smulge definitiv din realul confortabil de până atunci și-l va surghiuni într-un pustiu populat doar cu semne mușcate de gerul unei încremeniri de dincolo de fire. Hașdeu nu mai este omul de până atunci. Tot restul de trăire îl va arde mocnit sub cenușa unei suferințe stranii, nepământești, parcă.

El va construi templul acela de la Câmpina, împodobit cu semne masonice eclectice și până la moarte va fi dominat de spiritul Iuliei, care – așa cum susține răvășitul tată – i-a dictat până în cele mai mărunte detalii cum să conceapă bizarul mausoleu în care defapt, nu-și doarme somnul de veci, nimeni…

Hașdeu nu a urmărit să înmormânteze acolo un trup, ci dimpotrivă, să ardă pe rugul amurgului, vrejii unui altfel de răsărit, care să lumineze și să vindece rănile făcute de jungherul efemerului și întunericului .

Iulia nu se (mai) află nici măcar în mormântul ei din cimitirul Bellu din București, deși la Figura 25, numele ei este gravat pe o piatră tombală. Cum poate moartea să primească pe cineva care nu a iubit? exclamă tânăra scriitoare! Suspendată între lutul prăbușirii și cerul înălțării, Iulia trebuie să împlinească un destin, să închidă sau să desăvârșească probabil o aură care i-a fost hărăzită dar pe care biologicul s-a grăbit s-o ascundă prin franjurii încremeniți ai morții.

De la locuința Iuliei de pe strada Franceză din București și până la casele în care a locuit prin Brașov și Paris, autoarea, printr-o detectivistică aproape hieratică, presărată de coincidențe și revelații directe, caută o urmă, un semn, poate doar o senzație. Ceva/cineva o mână înainte, într-o aventură cu final necunoscut. Ceva/cineva o lasă să treacă dincolo de ușile închise. Autoarea încearcă să croșeteze o pânză recognoscibilă dar îi stau în cale destule noduri energetice care au puterea de rescrie mereu înțelesurile și rațiunile comune, de a amorsa un șir de mistere, multe din ele incongruente, ori deconcertante.

Dar dincolo de zăvorâre, există o istorie închistată care-și așteaptă dezlegarea și repunerea într-un făgaș rațional, doar totul e Panta rei spuneau filosofii greci, totul curge înspre ceva. Dar șuvoiul Iuliei pare că a încremenit în volutele unei trăiri extrasenzoriale, dincolo de limita percepției noastre mundane. Spiritul plutește, în nebănuite ipostazieri, ca un duh deasupra unui topos straniu care mai păstrează nu doar urma, ci și ecoul multicolor al unei vieți, ca un fulger prin insomniile morții.

Trecutul neîntâmplat se târăște prin labirinturi și trimite semnale pe care nu le pot descifra decât cei care au forța taumaturgică de a rezona cu o altfel de rațiune de a fi, condiționată de densitatea senzitivă a întâmplărilor.

Fernando Pessoa spunea că literatura este dovada că viața nu-i suficientă, iar ideea cărții Adrianei Ungureanu este aceea că bucuria re-găsirii într-o altă ipostază, reprezintă extensia unei puteri, un transfer de trăire într-un conținut material, căruia îi poate da idee și formă.

De dincolo de text răzbate aroma nedeslușită a stărilor pe care autoarea nu poate întotdeauna să le transpună în cuvinte obișnuite și la acest mare mister este părtaș și cititorul care – fără ca măcar să-și dea seama – plonjează într-o lume cu jaloane inițiatice, ce-l fascinează și-l răvășesc, deopotrivă.

Ce imagini și  ce lumi au dus dincolo de mormânt, Iulia și Bogdan Petriceicu Hașdeu, ce urme și ce semne au presărat dincolo de uitare și mai ales, pentru cine?

O carte izbucnită vulcanic, din bucurie și spaimă. Scrisă cu încordare, tenacitate și o curiozitate copleșitoare. Oare cât va mai rătăci prin lume, trupul amintirilor Iuliei? Iată o întrebare care amorsează un final deschis, înspre învățăturile celor aleși.

Text: Felician POP

Foto: Ioana PIETRAR

*******

Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.