Cum a fost la Festivalul Internațional „Lucian Blaga” – 2019

Scurtă introducere. Au trecut câteva zile de când m-am întors de la Festivalul Lucian Blaga, festival ce a avut loc la casa poetului, în Lancrăm, în perioada 9-12 mai, iar eu am fost invitată de Felicia Cornelia Bugnariu, nepoata poetului. Nu am reușit să particip decât la a doua zi a festivalului.

După o călătorie de aproape 300 km, am parcat mașina pe uliță, am privit dealurile, cerul, verdele, și întreg peisajul dominat de spiritul lui Blaga, iar apoi m-am dus direct la casa lui, acolo unde se desfășura festivalul. Avea loc deschiderea oficială, în cadrul căreia Dorli Blaga, fiica filozofului, a primit un premiu din partea Academiei Române pentru toată sârguința cu care a dus mai departe munca tatălui ei.

 

A urmat prânzul în grădina casei din Lancrăm, unde cu greu am reușit să înghit fiecare bucată de mâncare, fără să mă gândesc că profanez locul în care poetul a descoperit că veșnicia s-a născut la sat. Veșnicia!

Am fost cazată la câteva ulițe distanță de casa lui Lucian Blaga. De pe geam vedeam dealurile, câteva grădini și cerul. Într-o grădină, cineva creștea struți, care alergau toată ziua de colo-colo, în alte câteva grădini erau straturi cu legume, perfect semănate, iar în celelalte grădini erau tot felul de pomi.

Într-una dintre cele trei-patru grădini, o bătrână îmbrăcată cu bluză de lână, vestă groasă, fustă și ciorapi groși, și un batic pe cap, cu mâinile muncite, smulgea buruienele dintre straturi. Cerul era senin, vântul adia ușor, iar eu mă gândeam la cât de abstractă poate fi viața asta! Mă întrebam dacă bătrâna știe ce minte s-a format la câteva case distanță de grădina ei, dacă tresare la gândul ăsta, dacă știe că veșnicia continuă să trăiască acolo, printre straturi. Dacă conștientizează că tot ceea ce face în grădină înseamnă consumarea unei părți din sensul existenței ființei umane.

Dacă știe, dacă tresare…

În aceeași zi, spre seară, la Centrul Cultural „Lucian Blaga” din Sebeș s-a jucat piesa de teatru Steaua fără nume, scrisă de Mihail Sebastian, un scriitor român de origine evreiască. Piesa s-a jucat în regia lui Florin Coșuleț, un actor și un regizor extraordinar, pe care mă bucur mult că am avut ocazia să-l descopăr.

A fost absolut incredibil ceea ce au făcut acei actori acolo, pe o scenă mică dintr-o sală a Centrului Cultural „Lucian Blaga” din Sebeș. Am stat la balcon, cu lacrimi în ochi și piele de găină, copleșită, consumată, uluită.

Energia lui Lucian Blaga s-a transformat atunci în acte, replici, aplauze, lacrimi și zâmbete.

Mă gândeam la cât de mult noroc avem că există oameni ca Florin Coșuleț, ce văd și percep lumea așa, și împărtășesc din misterele și descoperirile propriilor lumi.

După piesa de teatru, am mers la casa din Lancrăm, la dineu.

Pereții sunt împânziți acolo cu versurile lui Blaga. Pe fiecare zid regăsești un fragment dintr-o poezie. Un singur perete, însă, ce stă între ușă și geam, nu are inscripționate versuri, ci doar un singur cuvânt: ASCULT. Cuvânt pe care îl vezi și îl rosteși în gând, involuntar, la ieșirea din sală. M-am lovit de el de multe ori și s-a agățat ca un scai de mintea mea.

Mă tot gândesc dacă nu o întâmplare mistică a făcut ca ASCULT să fie acolo, să se agațe de privirea și mintea trecătorului. Dacă nu cumva e o reamintire a nobilei ascultări. Ascultarea celui de lângă noi, ascultarea adierii de vânt, ascultarea ciripitului de păsări, a zgomotului urban și a liniștii rurale, a vieții însăși.

Ca apoi să descoperim ceva ce să ne oprească liniștiți din rătăcirea asta obositoare de pe acest pământ…

Text: Ioana PIETRAR

FOTO: Ioana PIETRAR

FOTO deschidere: Centrul Cultural „Lucian Blaga” Sebeș

*******

Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.