Viața se poate reclădi chiar pe o mare negație și este o șansă fabuloasă

Niciodată nu am iubit bilanțurile, mai ales cele existențiale. Ce ai făcut, ce nu, unde ai greșit, sau unde ți-ai rupt gâtul.

Dacă ai noroc și răbdare, ajungi desigur și în anotimpul despletirilor. De tine, de lucruri, de întâmplări.

Povestea pe care vreau s-o mărturisesc, s-a întâmplat în urmă cu peste două decenii, iar protagoniștii ei sunt aproape toți, morți. Am rămas numai eu, ca să scriu aici câteva rânduri, pe spinarea plină de câlți și de scai, a unei amintiri aproape veștede, ce vrea să-și lege oarecum învățătura de mugurii altui timp.

Eram pe atunci în conducerea unui partid. Încă mâlul nu astupase definitiv înțelegerea rostului unei astfel de ocupații. Credeam – împreună cu aproape toți colegii mei – în principii, în sensul luptei noastre, în puterea cinstei de a repara zidurile crăpate.

Da, eram bine, nu-mi lipsea chiar nimic. Și întâlnirile noastre, ale celor care tocmai învinsesem, erau plăcute, foloseam cuvinte mari care de abia cârpeau faptele mărunte de care eram totuși, în stare.

Băiat bun la toate, mă rog, tânără speranță, o eboșă a viitorului politician care e drept, dacă nu lingea clanțe și nu căra servietele celor mari și tari, își mânca tot timpul liber, alergând pe coclaurile județului ca să propovăduiască raiul promis de partidul său.

Și toate s-au terminat brusc, nevrotic, într-un decor frisonant…

A venit o zi în care Șeful mare, altfel un băiat modest care fuma ostentativ, Carpați fără filtru, mi-a cerut să nu particip la ședința biroului de conducere de a doua zi: Știu că ești un exaltat și de aceea nu vreau să forțez nota. Mâine trebuie să-l executăm pe Mișu, să-i retragem sprijinul politic din funcția pe care o are. Nu este admisibil ca după ce l-am pus acolo, el să nu contribuie cu tot ceea ce trebuie, ba mai mult, i-a refuzat tranșant pe niște oameni de-ai noștri, care – nu știi tu! – ne-au finanțat când ne-a fost greu… Nu se mai poate așa! Ori e disciplină și suntem eficienți, ori mergem dracului acasă și ne vedem de ale noastre! Știu că ești mare prieten cu Mișu și de aceea nu pot să-ți cer să votezi împotriva lui, așa că te rog să-ți cauți mâine de lucru și să nu vii la ședință. Vezi că încerc să te protejez…

Nu mi-a trebuit mai mult de o secundă să-mi dau seama că trăisem zece ani într-o uriașă minciună, că nu eram cu nimic mai buni decât cei pe care tocmai îi dădusem jos de la Putere.

Cu un glas rece și aproape stins i-am spus Șefului, că nici nu mă gândesc să lipsesc mâine și că mă voi opune unei astfel de decizii.

Ce a urmat, nu e prea greu de ghicit. Decizia Șefului a căzut cu brio, iar peste câteva săptămâni de scandaluri, am plecat și eu din partid, dându-mi și demisia din funcția de șef de cabinet parlamentar…

Trebuie să recunosc că în agonia aceea, m-au căutat mai mulți colegi care m-au avertizat că rebeliunea mea este una infantilă și ridicolă, că pe termen lung, personal voi avea foarte mult de pierdut. Știam că au dreptate dar și mai bine știam că nu sunt făcut pentru o astfel de politică.

După 20 de ani, trag linie și scad: funcțiile pe care le-aș fi putut obține, averea pe care aș fi făcut-o, onorurile și recunoștința publică, sindrofiile, ditirambii și cuvântările patetice.

Mă uit în jur la supraviețuitorii acestui episod, cei care au stat smeriți în băncile lor și au înțeles importanța acelui moment, cei care, cu înțelepciune, au vrut atunci să mă salveze. Toți, fără nicio excepție, au ajuns oameni importanți, stâlpi ai societății, exemplari și demni.

Iar eu am tot rătăcit, ca un Don Quijote căruia nu i-a mai rămas decât să se răcorească sub ventilația lină a morilor de vânt.

Scad toate aceste bucurii uzate, aceste fericiri regurgitate, aceste posibilități ratate cu precizie matematică și îmi dau seama că defapt, m-am ferit de o cumplită boală, de o râie a sufletului meu, pe care oricum, nu aș fi putut-o suporta! Că luxul de a-mi păzi conștiința trebuia să aibă un preț, că supraviețuirea mea este până la urmă, tot un fel de sfidare, că darul ce mi s-a dat, prin ceea ce mi s-a luat, a fost unul izbăvitor.

Sunt de profesie un soi de paznic al memoriei utile, unul care în fiecare noapte începe să numere stelele de pe cer, și parcă dincolo de licărul lor, îi văd ascunși după soare, pe toți cei care m-au lăsat aici, cu toate poveștile lor. Da! Simt că nu-mi voi putea scrie viața niciodată după dictare, am fost un risipitor care în loc să-și înghețe creierul, și-a încălzit sufletul dar cred că deasupra datoriei de a trăi, se află obligația de a zidi.

Viața se poate reclădi chiar pe o mare negație și este o șansă fabuloasă atunci când poți fructifica tot ceea crezi tu că merită, chiar în timpul vieții tale, departe de limitele convenționale ale succesului putred.

Atâta mai știu că în deșertul acesta de lanțuri și gratii înecate-n cenușă, eu am rămas mereu liber…

Text: Felician POP

*******

Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.