skip to Main Content
Menu
Lecții Fără Manuale (I)

Lecții fără manuale (I)

Nu-i așa, că în mulți puținii ani de școală pe care i-ați făcut, ați simțit nu o dată, că totuși, lipsesc niște lecții din manuale?

Da, în școală învățăm multe lucruri dar cu foarte puțin folos. Am fost, la rândul meu, un elev sârguincios, care (aproape) niciodată nu a dat bătăi de cap dascălilor ori părinților.

Am avut un parcurs școlar cât se poate de senin. Ca mulți dintre voi…

Am traversat în liniște toate etapele, de la grădiniță până la titlul de doctor. Drum frumos, luminos dar aproape inutil din punct de vedere al devenirii mele spirituale.

De mic, am fost extrem de curios, simțeam eu cumva, că lumea adevărată este dincolo de hârțogăria indigestă a manualelor și atunci nici nu este de mirare că din mocirla amintirilor mi-au rămas ca niște nuferi rari, doar acei dascăli care au știut să mă lege de o materie oarecare, cu o poveste sau măcar cu o logică febrilă.

De copilărie mă desparte acum, aproape o jumătate de veac. O perspectivă temporală cât se poate de confortabilă pe care aș putea s-o împodobesc cu clișee lacrimogene, sau cel puțin nostalgice.

Dar pe măsura trecerii timpului, plonjonul acesta în marea candorii devine tot mai dificil. Da, cred că deja sunt abrupt și trupul meu își năruiește fericitele ipostaze în renunțări și resemnări aproape peremptorii.

Ei, dar cine are chef să citească confesiunile unui individ care joacă rolul unui îmblânzitor de Moarte?

OK, a fost o întrebare retorică. Acum, hai să ne întoarcem înspre lecțiile care – nu știu de ce – nu au încăput în manuale, de parcă poveștile neamului nostru nu ar merita nici un strop de atenție.

Am citit mult – și spun asta ca un fel de vină, ca atunci când în copilărie trebuia să mă duc la muncile câmpului, iar eu nu știam cum să ajung mai repede acasă, unde mă așteptau nerăbdătoare, câteva cărți necitite.

Și uite așa, am descoperit cu mirare și sfială, câteva pagini admirabile din povestea neamului meu.

Am găsit glorioasele umbre ale unor români de-ai mei care și-au ridicat aripile sufletului, uriașe, cât să acopere cerul speranței noastre și să transforme azurul celest, în cea mai formidabilă mașinărie de visat.

Acum îmi vine să îngenunchez dar teamă mi-e c-o să mi se umple genunchii de sânge. De aceea o să scriu. Simplu, ca și cum aș fi în clasa întâia. Despre ceea ce cred că a rămas nepovestit din trecerea neamului meu prin lume. Despre oamenii care nu s-au împiedicat, despre cei care și-au amanetat rădăcinile pentru primul zbor prielnic…

Text: Felician POP

*******

Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top