skip to Main Content
Leru-i Ler, Bănuț Din Cer! Cum Era Crăciunul De Altădată

Leru-i ler, bănuț din cer! Cum era crăciunul de altădată

Mireasma colindelor are gustul nostalgiilor copilăriei. Crăciunul era pentru mine, de departe, cea mai frumoasă sărbătoare dintre toate.

Apoi, în ordinea preferințelor urmau 23 August, Paștele și 1 Mai. Eram la vârsta luminoaselor uimiri și lumea în care trăiam, era cât se poate de tainică și ademenitoare. Umblam a colinda cu copiii din vecini. De la stea am trecut la ”comănac„ și sabie de lemn, împodobite cu hârtie creponată.

Mi-a rămas în memorie, ca o madlenă, zornăitul monedelor. De câte ori aud clinchetul lor, în fața ochilor mi se revarsă aroma serii de Crăciun când, odată întors acasă de la colindat, îmi număram pe loc comoara, alcătuită dintr-o grămăjoară de bănuți.

Mă uitam fascinat la ei, cum stăteau cuminți înșirați pe pat și știam bine că a doua zi, pentru că pe vremea aceea Crăciunul era o sărbătoare interzisă, deci erau deschise toate magazinele, o să-i transform foarte repede în cărți. Și într-o cutie mare de ciocolată. Și dacă mai rămânea ceva puteam să-mi cumpăr un joc nou, ”Nu te supăra frate!” sau ”Piticot”.

Am legat colindul mereu cu cartea. Cântam de zor pe la casele oamenilor dar gândul meu era numai la cărțile pe care mi le voi cumpăra a doua zi. Știu că într-un an, am cumpărat câteva cărți, iar biblioteca mea a sporit astfel, la 100 de volume. Eram pur și simplu amețit de bucuria aceea, a posesiunii atâtor lumi ascunse. Le știam pe toate, le mângâiam și le mai număram odată.

Veneau copiii din vecini să mergem la derdeluș la Pali. Pali bacsi ăsta avea o casă pe un fel de delușor și de acolo ne slobozeam cu săniile la vale, un braț mort al Someșului, probabil. Crăciunul mirosea încă a portocale și a bomboane de pom, fine. Vremurile murdare au venit mai târziu iar atunci, pe când eram doar un pici, nimic nu le prevestea.

În serile de dinainte de Crăciun, mergeam seara la școală, unde inimosul meu dascăl de limba română și franceză, Iustin Horotan, ne învăța colinde franțuzești, că ălea românești erau interzise. Nu apăruse încă, nici măcar Ștefan Hrușcă, ca s-o dăm cotită cu niscaiva colinde laice.

Podoabele pomului nostru erau modeste, multe făcute de chiar noi. Ne adunam pe la câte o casă și inventam tot felul de ornamente. Dădeam nucile cu bronz și le atârnam pe brad, iar din hârtie glasată, fetele închipuiau, adevărate ghirlande somptuoase.

Învățam colinde noi, nu știu cine le aducea, însă inimile noastre se umpleau de atâta fericire, încât chiar și după ore întregi de repetiții, nu ne săturam de frumusețea de-a dreptul magică, a colindelor.

Bunica dinspre partea mamei, de la care cred că am moștenit o înclinație spre rebeliune și fină persiflare, mă aștepta în seara Crăciunului în prag și-mi strecura în căuș, o bancnotă de cinci lei, așa ca să nu vadă ceilalți prunci, care căpătau doar un leu.

Nu era ea bogată dar ori de câte ori aveam nevoie de bani, să mă duc la filmul de miercuri și sâmbătă, când aveau voie copiii, se îngrijea să-mi procure monedele necesare cumpărării biletului. În schimb, eu trebuia să-i povestesc toate filmele văzute, iar ea mă corecta ades, pentru că apucase să vadă filmele înaintea mea, la Satu Mare. Pe toate.
Atunci cred că am învățat să fiu foarte atent atunci când povestesc ceva. Bunica mă urmărește din ceruri și dacă aș greși, cu siguranță că ar interveni și acum să mă corecteze.

Acasă la noi se făcea vin de măceșe și la Crăciun tocmai începea să fermenteze. Aveam și noi copiii voie, să bem un păhărel.

Îmi amintesc cum am pregătit copiii, să cânte pe două voci noul colind pe atunci, ”Cerul și pământul”. Eram tare mândru că nicio ceată de colindători nu avea un colind așa de frumos. Gospodarii ne ascultau cu ochii mijiți și, în fața acestor voci aproape îngerești, deveneau și ei mai darnici.

A doua zi, ne întâlneam să povestim, care, cât a câștigat. Eu ieșeam mereu învingător, pentru că nașul meu de botez, profesorul de muzică, Iosif Bălaj, îmi dădea 25 de lei. Era cea mai mare bancnotă pe care a văzut-o vreodată un colindător și chiar dacă nașul locuia departe, eu ajungeam mereu să-l colind, unde mai pui, că nașa mă punea la masă și mă ospețea cu niște prăjituri, cum n-am mai mâncat niciodată de atunci încoace.

Trăiam în plin regim comunist, când toate acestea erau, formal, interzise. Dar nouă nu ne-a spus nimeni, niciodată, nimic. Chiar și activiștii se pare că se umpleau, măcar atunci, de ceea ce mai târziu am aflat că se numește, ”spiritul Crăciunului”.

Crăciunul meu nu avea nici lumini, nici elfi sau reni, ci doar un Moș Gerilă de import sovietic. Dar scăpărările acelor amintiri, pot lumina orice început de noapte.

Text: Felician POP

*******

Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.

0 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Back To Top