Orașul nostru. Piesa de teatru la care a plâns o sală întreagă
Aveam 10 ani. Cu câteva zile înainte de crăciun, am mers împreună cu părinții mei la bunici, într-un sat din Maramureș. Ne-au întâmpinat, ca-ntotdeauna, cu multă bucurie. Focul ardea în sobă, lemnele mai pocneau din când în când, iar în încăpere era o căldură sufocantă. Geamurile erau aburite și afară ningea puternic. Bunicul stătea lângă sobă. Bunica pe fotoliu, frământa aluat. Era parțial paralizată, și își putea mișca doar o singură mână, dar a continuat să muncească, așa cum a putut.
Le-am dus mâncare gătită de mama, dulciuri și fructe. Încăperea a fost învăluită, în acea căldură, de miros de ciorbă amestecat cu miros de portocale. Un miros neobișnuit, dar plăcut. Povesteam toți. Tatăl meu stătea pe pat, bunicul a rămas la locul lui, lângă sobă, mama așeza lucrurile pe care le-am dus. Eu am ajutat-o pe bunica să termine gogoșile. Între timp, îmi recita poezii și îmi spunea fel și fel de povești. Iubeam s-o ascult! Am surprins-o, la un moment dat, cum mă privea cu multă iubire. Nimeni nu m-a mai privit de atunci așa cum a făcut-o ea, în ziua aceea.
Au trecut 14 ierni de atunci. Crăciunul a fost uneori fericit, alteori mai puțin fericit. Așa cum e la toată lumea. Între timp, buncii mei au murit. În bucătăria în care căldura era sufocantă când afară ningea, acum e frig și nu mai e nimeni. Au mai rămas doar lucrurile lor, ce-s prilej de amintire, și privirea bunicii, pe care n-o voi uita niciodată.
Cum se îndrăgosteau oamenii cu 100 de ani în urmă
Aseară, undeva în rândurile din fața scenei Teatrului de Nord din Satu Mare, am avut exact aceeași senzație ca în acea iarnă. Şi am plâns. Eu şi aproape toţi ceilalţi spectatori. Fiecare cu amintirea lui.
Piesa de teatru Oraşul nostru, după Thornton Wilder, în regia lui Cristian Ban, jucată de actorii Teatrului Clasic ”Ioan Slavici” din Arad a fost prezentată în cadrul Festivalului TranzitFeszt, în 2 octombrie. Spectacolul prezintă orașul Arad, așa cum nu l-a mai prezentat nimeni până acum. Cum se îndrăgosteau oamenii cu 100 de ani în urmă, cum era cârciuma, ce făceau lăptarii sau medicii, ce-i bucura și ce-i întrista pe oameni.
Toate au fost povestite cu candoare de Ioan Peter, ce s-a folosit de jocul actorilor, câteva machete și cuvinte. Și a fost suficient! Omul ne-a cucerit pe toți și ne-a făcut să simțim Aradul atât de aproape!
N-a fost fum pe scenă, nici lumini excesive, nici decor încărcat. A fost o mână de oameni sinceri, care a jucat impecabil. Și-au asumat rolul, l-au trăit în profunzime, și când sceneta fiecăruia s-a sfârșit, s-au retras de pe scenă și au continuat să-și privească colegii jucând. Zâmbeau de pe marginea scenei. Zâmbeau mult, sincer și cu drag! Iar noi, spectatorii, cu priviri pe furiș, i-am observat. Ne-au cucerit!
Am simțit Aradul într-un mod intim, ne-au plăcut poveștile spuse de Ioan Peter, la fel și jocul actorilor, dar atunci cum vă explicați că am plâns toți?! Cum vă explicați că au plâns și câțiva actori, fără să facă parte din regie?! Orașul nostru n-a prezentat Aradul, nici istoria lui. Spectacolul a dezgolit fața omenirii, ceea ce ne leagă pe toți, indiferent de locul în care ne naștem și trăim.
100 de inimi au bătut și au suferit la unison
De ce am plâns, totuși, toți?! La sfârșitul piesei, după ce, în spectacol, au murit toți, unul dintre personaje a avut șansa să aleagă un moment din viață, pe care să-l mai trăiască o dată. A ales aniversarea de la vârsta de 14 ani. A văzut totul altfel: și-a dat seama că mama sa era atât de frumoasă, că viața, cu toate tulburările ei, a fost, totuși, atât de minunată!
Acela a fost momentul în care pe fiecare dintre noi ne-a durut viața. Fiecare spectator și-a amintit un moment din viață pe care ar da orice să-l mai trăiască o dată. Să-și mai vadă o dată mama, tatăl, frații, bunicii… Așa cum erau atunci, cândva. Și ne-a cuprins dorul atât de tare!
100 de inimi, câte au fost în sală, pentru câteva formidabile momente, au bătut și au suferit la unison. Nu i-am cunoscut pe toți cei de lângă noi, dar i-am înțeles. Le-am înțeles durerea și dorul, și am înțeles că în fața vieții, indiferent de ceea ce ne diferențiază, toți suntem egali.
În mare, problemele celor de acum 100 de ani sunt actuale şi astăzi. Emoţiile sunt aceleaşi şi vor fi aceleaşi şi peste 100 de ani. Bucuriile, la fel. Doar că omul nu poate scăpa de blestemul de a fi nemulţumit cu ceea ce are şi de a nu se putea bucura de prezent.
Orașul nostru ne-a arătat foarte bine totul, ne-a amintit cine suntem și cât de trecători suntem toți. Peste câțiva ani, vor rămâne după noi niște clădiri. Cineva se va întreba, poate, cum au fost oamenii care au locuit în ele. Peste sute de ani, clădirile nu vor mai fi. Și, probabil, nimeni nu-și va mai aminti de noi.
Vom putea noi să vedem toate aceste lucruri de undeva, de sus? Să sperăm că nu…
Foto: Robert Costea
Text: Ioana Pietrar
*******
Rămâi la curent cu ultimele articole. Păstrăm legătura pe Facebook și Instagram.
Facebook: https://www.facebook.com/thedreamer.ro/
